In memoriam Grigore Vieru

A trecut la Domnul poetul Grigore Vieru. Vioara poetică de peste Prut a muţit pentru totdeauna. Fiorul românesc îşi caută acum alţi interpreţi care să-i dea o expresie la fel de umană şi curată.

Din bogata lui creaţie artistică, am citit o poezie chiar la una din predicile despre familie:

„Joc de familie”

Duminică dimineaţa
Copiii noştri amândoi
Se urcă în pat
Între noi…

Ne scot de pe degete
Palidele inele,
Le duc la ochi
Şi se uită la mama şi la tata
Prin ele.

O, golul rotund al inelelor
Se umple atunci
De văzul copiilor luminos.
Şi-n toată lumea
Nu există joc mai frumos.”

(Grigore Vieru, 1997)

Acum, că poetul a intrat în duminica fără de apus, Dumnezeu să-i ierte păcatele în marea sa bunătate şi să-l primească în patria aleşilor săi!

Eminescu la Chişinău

O comemorare de neuitat a zilei de 15 ianuarie, cand s-a născut Eminovici al nostru, a fost pentru mine cea din anul 2000. Era prima dată când mergeam în Republica Moldova, chiar la Chişinău, pentru Sfânta Liturghie de început a slujirii noului episcop catolic, mons. Anton Coşa. După îngheţul comunismului de factură stalinistă, viaţa Bisericii Catolice de dincolo de Prut intra din nou în normalitate. Era un moment prea important ca să nu fiu prezent.

Cu ce impresii m-am întors? Mai întâi, că nu am fost în „stăinătate”, la Chişinău nu m-am simţit străin, nici oaspete. Am întâlnit acolo ceva familiar, încât mi se părea că am aflat un colţ de grădină în care nu mă uitasem de multă vreme.

Nu pot uita, apoi, localităţile: majoritar rurale, mi se păreau un amestec de sumbru şi senin, învăluite în zăpada atotcuprinzătoare. Pe orizontul cerului de iarnă se proiectau timide liniile dulci ale colinelor basarabene. Satele îndepărtate între ele îţi dădeau răgazul să te gândeşti la ceea ce ai văzut, să-ţi dai seama că există viaţă multă sub acoperişurile încremenite din care se înălţa câte-un firicel de fum.

La puţinele opriri, am dat peste oameni buni la suflet, cu o blândeţe ce părea deprinsă în ani îndelungaţi de chin şi aşteptare. De neuitat, însă, e vorba: aveau un mod de a înşirui cuvintele care mă trimitea direct la poveştile lui Creangă şi vârtecuşurile literare din Sadoveanu.

Altfel, fireşte, avea să se dovedească Sfânta Liturghie din catedrala catolică. Aici, am întâlnit catolici moldoveni, localnici dar şi alţii de mai multe naţionalităţi, transplantaţi pe aceste meleaguri de viforul istoriei şi de experimentele etnice de tristă amintire comunistă. Lecturile Sfinte, rugăciunile, cântecele, predica – nu putea să nu acorde spaţiu acestei societăţi globalizate înainte de vreme. Dar toţi erau bucuroşi, entuziasmaţi de faptul că era practic pentru prima dată în istoria Chişinăului când se celebra o asemenea Sfântă Liturghie. Ospeţii au fost trataţi boiereşte, deşi numai gazdele ştiu câte eforturi au făcut şi câte sacrificii…

După agapa frăţească, o fugă pe la librăriile din oraş să vedem care-i temperatura în suflete. Nu mare mi-a fost supriza să văd aglomeraţie în librării şi coadă la casă. Eminescu domnea incontrastat, pe rafturi şi în mâini. E bine, mi-am zis aşa, într-o doară. De multe vor fi dus lipsă, ca şi noi de altfel, în secolul trecut, dar un lucru nu le-a lipsit cu siguranţă niciodată: convingerea că chiar şi despărţiţi, mai sunt anumite punţi care n-au fost rupte niciodată, precum limba română şi credinţa creştină.

La graniţă, după ce am trecut de neuitatul „vagonaş”, am rămas cu impresia că am ieşit nu dintr-o ţară, ci dintr-un timp: din timpul când graiul românesc era străjuit de mâna unui Ştefan şi versul unui Eminescu.

Aici, cântecul „Răsai”, dedicat scrisului latin, cu Doina şi Aldea Teodorovici:

Desfătare pentru inimă şi suflet

Sunt câteva melodii de Crăciun care îmi plac. Vi le spun şi vouă în cele ce urmează.

Adeste fideles

Ce-aţi văzut păstori?

Once upon a Christmas

The Prayer

Bun găsit, oameni buni!

Poate unii se miră şi chiar dacă n-au curajul să scrie, la urma urmei se întreabă: ce caută un preot pe blog? Pentru liniştea ţării, vă spun să nu vă fie teamă căci nu veţi găsi altceva decât împărtăşirea unor trăiri simple: viaţa, speranţa, credinţa, iubirea, aproapele, comunitatea umană şi tot ce este omenesc. Dar în sensul cât mai larg al cuvântului ‘omenesc’.

Sincer, mai am un cont şi pe weblog. De ce aş mai începe un altul? E adevărat, simt că trădez puţin platforma iniţială, dar trebuie să spun că celălalt uneori merge cam greu. Apoi, am speranţa ascunsă – dar o spun la toţi – ca însemnările de aici să fie accesibile şi confraţilor mei întru preoţie, care mi-au spus că accesul la celălalt blog este restricţionat. Cum de ce? Bănuiţi voi…

Apoi, la deschiderea acestei noi pagini de blog, mă regăsesc un pic în atitudinea lui Isus: când rezultatele vestirii sale erau încurajatoare, ucenicii voiau să rămână în cetatea respectivă, probabil cu gândul să culeagă roadele satisfacţiei şi renumele care începea să crească. Dar Domnul nu are ezitări: „Să mergem în altă parte, prin cetăţile învecinate, ca să predic şi acolo, căci pentru aceasta am venit” (Marcu 1,38).

Aşadar, in nomine Domini! Amen!